Carența de AZOT (N)

Azotul (sau nitrogenul) este elementul chimic din tabelul periodic care are simbolul N și numărul atomic 7.

Este un gaz incolor, inodor, insipid, de obicei inert, diatomic și nemetalic, constitutie 78% din atmosfera Pământului și este o parte componentă a tuturor țesuturilor vii.

Azotul formează numeroși compuși chimici, precum aminoacizii, amoniacul, acidul nitric și cianurile.

Nitrogenul (latină Nitrum, greacă Nitron însemnând „sodă nativă”, „geneză”, „formare”) este considerat a fi descoperit de către Daniel Rutherford în 1772, care l-a numit aer fix.

Faptul că exista aer care nu participa la combustie era un element cunoscut de chimiștii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Nitrogenul a fost de asemenea studiat în același timp și de Carl Wilhelm Scheele, Henry Cavendish și Joseph Priestley, care l-au numit aer ars sau aer flogisticat.

Nitrogenul gazos era destul de inert încât Antoine Lavoisier l-a numit azot, de la cuvântul grecesc αζωτος însemnând „fără viață”.

Acest termen a devenit cuvântul francez pentru „nitrogen” și a fost împrumutat mai târziu și de alte limbi, printre care și româna.

Compușii azotului erau cunoscuți în Evul Mediu. Alchimiștii cunoșteau acidul nitric drept aqua fortis.

Amestecul de acid nitric și acid clorhidric era numit aqua regia, și apreciat pentru abilitatea sa de a dizolva aurul.

Primele aplicații în industrie și agricultură ale azotului au fost sub formă de salpetru (nitrat de sodiu sau nitrat de potasiu), notabil la praful de pușcă, iar apoi ca îngrășământ.

Azotul este o parte esențială în componența aminoacizilor și a acizilor nucleici, ceea ce îl face vital.

Plantele, precum planta de soia pot absorbi azotul direct din aer, deoarece au rădăcini cu noduli plini de bacterii care îl transformă în amoniac, prin procesul numit fixarea azotului.

Planta transformă ulterior amoniacul în oxizi ai azotului și aminoacizi, pentru a forma proteine.

Azotul (N) este unul dintre cele mai abundente elemente din plante și animale, deoarece este o componentă majoră a proteinelor.

Cantitatea de azot necesară unei culturi este mare, comparativ cu rezervele naturale de azot din cele mai multe soluri și, prin urmare, majoritatea culturilor răspund pozitiv la aplicarea de azot suplimentar, fie din gunoi de grajd sau din îngrășăminte anorganice, cum ar fi ureea sau azotatul de amoniu.

Carenţa de azot provoacă reduceri dramatice ale creșterii plantelor și totuși, nu este ușor de recunoscut în câmp, cu excepţia cazului în care există o cultură bine fertilizată pentru comparaţie.

Simptomele generale sunt colorarea în verde deschis a frunzelor și o creștere lentă rezultând într-o acoperire a solului întârziată sau redusă.

Dacă aprovizionarea cu azot este scăzută pe parcursul creșterii culturii, nu poate fi evidentă senescenţa frunzelor mai mature.

Azotul este crucial pentru fotosinteză și funcţia de reproducere.

Azotul este componenta de bază a proteinelor și este esenţial pentru creșterea celulelor noi, fiind utilizat în principal pentru creșterea frunzelor și a tulpinilor, precum și pentru asigurarea vigorii generale a plantelor.

Deficienţa de azot la tomate se manifestă prin îngălbenirea frunzelor, de la vârf spre bază, urmând nervura principală.

În cazul răsadurilor, plantele sunt firave, de culoare verde deschis.

Înflorirea și fructificarea sunt reduse, iar în cazuri de deficit grav ţesutul plantelor se necrozează.

Simptomele lipsei de azot la măr sunt similare celor de la alte plante: frunze galben-verzui, fără vigoare, creștere vegetativă slabă și recoltă redusă.

Nu numai deficienţa azotului este o problemă, ci și surplusul.

Cultivatorul trebuie să urmărească atent dezvoltarea plantei și să intervină atunci când este necesar.

Pomii tineri, fără rod, beneficiază adesea de programe de fertilizare cu conţinut de azot mai ridicat.

Obiectivul este ca plantele tinere să aibă creștere vegetativă, în timp ce în cazul plantaţiilor pe rod se urmărește recolta și o calitate ridicată a fructului.